Nu este un secret faptul ca, dintre multi-putinii membri cu drept de vot înscrisi în documentele parohiale, o anumita parte nu frecventeaza biserica decât ocazional. O situatie asemanatoare se constata în cazul celor care, nefiind înca membri, s-au lipit întrucâtva de noi, din curiozitate, dupa vreun botez ori parastas.

Probabil ca fiecare dintre noi are ceva de facut, la munca ori acasa; nimeni nu refuza sa plece uneori la plimbare, fie si duminica. Însa cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu nu îsi vor îngadui un concediu prelungit fata de manifestarea prin excelenta a Bisericii: sfânta liturghie. A nu fi parte a sfintei adunari a liturghiei - fie si facându-si omul rugaciunea, pe acolo pe unde petrece -, înseamna refuz fata de fratii si surorile în Domnul. Înseamna a nega ceea ce pretinzi ca esti, prin calitatea de membru/membra pe care ai solicitat-o si pe care ai obtinut-o de la aceasta comunitate.

Îi încurajez parinteste pe membrii parohiei noastre (dar si pe ceilalti, care înca nu au aplicat pentru calitatea de membru), care nu participa la sfânta liturghie, sa mediteze adânc asupra optiunii lor de viata. Nu intentionez sa sperii pe cineva, dar nici nu va pot ascunde ca cei în cauza se afla, spiritual vorbind, în pericol. Si nu este vorba de pedepse; Domnul e milostiv. Este vorba în schimb de stagnarea lor, de neîmplinirea lor ca persoane înnoite în Hristos, de încremenirea în proiect, cum zice un filosof de acasa. Noi, cei ce ne adunam saptamânal în sfânta liturghie si la vecernie - batrâni, tineri si copii -, ne rugam si pentru cei care lipsesc, dar nu putem face nimic în locul lor.

Ca termen canonic, potrivit rânduielilor apostolice ale Bisericii Ortodoxe, trebuie sa fie stiut ca absenta de la sfânta liturghie fara motiv întemeiat, mai mult de trei saptamâni, echivaleaza cu auto-excomunicarea (vezi canonul 80 de la sinodul 5-6 ecumenic si canonul 11 al sinodului de la Sardica). Nimeni nu poate pretinde ca face parte din Biserica, din poporul lui Dumnezeu, din moment ce nu participa la liturghia Bisericii.

Cuvântul meu se îndreapta însa si catre credinciosii care participa regulat la sfânta liturghie. Fapt laudabil, iar efortul binecuvântat. Dar nu trebuie sa confunde cineva "mersul la biserica" cu tot ceea ce avem de facut, crestineste vorbind. De fapt, însusi Mântuitorul ne învata ca nu este cineva dintre noi care sa fi reusit sa îndeplineasca nici chiar ce ni s-a cerut sa facem, necum sa pretinda ca a facut mai mult decât trebuia. Nu ma refer la faptul ca suntem plini de pacate. Bine înteles ca suntem; nu exista om fara de pacat. Ma refer însa la complacerea noastra în pacat si mai ales în ura fata de aproapele.

Poate ca unii îmi vor spune ca se lupta. Si poate ca au dreptate, într-o masura. Dar stim noi oare, tineri sau batrâni, cum sa ducem lupta în Hristos? Cum sa fie o lupta dusa corect, dupa regulile jocului, când putini vin la sfânta spovedanie si la discutia duhovniceasca? Nu face parte spovedania din regulile jocului? Sau cum poate cineva sa-mi spuna ca este crestin?, daca îsi uraste si se razbuna pe aproapele, pentru care Hristos si-a întins mâinile pe cruce... Cum poate cineva sa cânte "si ne iarta greselile, precum si noi iertam celor ce gresesc fata de noi", fara sa înteleaga faptul ca este un angajament catre Dumnezeu: anume, ca îsi va ierta semenii, asa cum el/ea este iertat/a de Dumnezeu... Vom fi judecati de Dumnezeu asa cum îi judecam pe semenii nostri.

La început de drum, se cuvine sa cugetam împreuna la ceea ce suntem împreuna. Poporul lui Dumnezeu. Elita umanitatii. Nu ne putem complace în mizeriile acestei lumi. Daca gândim cum gândeste lumea, nu suntem ai lui Hristos. Fie si daca platim cotizatia...

preot dr. Doru Costache