Introducerea slujbei de vinerea seara, fapt salutat cu entuziasm de credinciosii dornici de rugaciune, a prilejuit si inaugurarea discutiilor catehetice asupra Crezului.

Am ales ca tema a discutiilor noastre Crezul, considerând ca aprofundarea principalei forme de exprimare a credintei noastre va contribui la mai-buna constituire a vietii comunitare. În fond, suntem împreuna nu doar pentru ca suntem români (exista si români ne-ortodocsi, dupa cum si români necredinciosi), ci mai ales pentru ca suntem ortodocsi. În aceste conditii, cunoasterea credintei comune se poate dovedi a fi un motiv si mai puternic pentru a ne regasi unii cu ceilalti, în fata Dumnezeului nostru.

Aceasta marturisire a credintei noastre, Crezul, a fost formulata oficial de catre sfintii parinti (episcopi si teologi) ai Bisericii, în primele doua sinoade ecumenice. Aceste sinoade ecumenice (adunari bisericesti cu reprezentanti din aproape toate Bisericile) au avut loc la Nicaea (în anul 325) si Constantinopol (în anul 381), având menirea de a respinge învataturile gresite predicate de unii care nu acceptau credinta în Sfânta Treime.

Termenul cateheza, utilizat pentru învatamântul crestin în biserica, vine din limba greaca si se refera la predarea învataturii prin viu grai si dialog.

Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamântului, al tuturor celor vazute si nevazute. Acesta este textul celui dintâi articol al Crezului.

Primul cuvânt, cred, este si cel de la care provine denumirea acestei marturisiri. El arata ca suntem membri ai Bisericii (termen de origine greceasca: "casa împarateasca", "adunarea celor chemati") pentru ca Dumnezeu ne-a vorbit, chemându-ne. Suntem poporul lui Dumnezeu pentru ca am dat crezare cuvintelor lui, pentru ca avem încredere în el. Stilul nostru de viata, nadejdea, aspiratiile si criteriile noastre nu vin din convingerile întelepciunii lumesti, ci de la Dumnezeu, cel singur credibil.

În trecut, Crezul începea cu termenul, mai adecvat, credem, indicând faptul ca este marturisirea comuna a ceea ce ne caracterizeaza.

Într-unul Dumnezeu. În vremurile în care cele mai multe religii erau politeiste, crezând în multi zei, afirmatia ca exista un singur Dumnezeu era de cea mai mare importanta, spre stabilirea adevarului. Astazi, putem însa folosi aceasta afirmatie într-un sens spiritual: trebuie sa luptam cu tendintele noastre de a transforma preocuparile, placerile sau necesitatile noastre în zei, în idoli. Daca vom crede cu toata puterea ca este un singur Dumnezeu, nu ne vom închina nici banului, nici bauturii, nici orgoliului nostru si nici vreunui lucru pamântesc.

Fata de religiile care predica fie mai multi zei, fie un singur zeu, crestinismul da marturie despre un Dumnezeu în trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Desi sunt trei persoane, nu sunt trei Dumnezei, ci un Dumnezeu. Aceasta este una din tainele pe care le-am acceptat prin credinta; o proclamam în liturghia noastra. Preotul îndeamna: "sa ne iubim unii pe altii, ca într-un gând sa marturisim", la care credinciosii raspund: "pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita".

Tatal. Dumnezeu nu ni s-a descoperit ca stapân autoritar sau ca un tiran. El este mai înainte de orice Tata, Parinte. Daca ne putem ruga, este pentru ca el ni s-a revelat ca Tata iubitor, plin de grija pentru copiii sai. Ca Tata, el are întelepciunea de a lucra în mod diferit cu fiecare copil al sau, potrivit posibilitatilor fiecaruia/fiecareia. Niciodata nu suntem lipsiti de grija lui si niciodata nu ne lasa în încercarile prin care trecem mai mult decât putem suporta. Iubirea Tatalui s-a manifestat deplin prin trimiterea Fiului sau pentru mântuirea noastra. Numindu-l Tata al nostru, marturisim ca suntem fiii lui, frati si surori între noi. Aceasta înseamna ca daca ne rugam împreuna, trebuie sa ne si acceptam unii pe altii ca fii ai aceluiasi Tata. A nu-i accepta si iubi pe semenii nostri înseamna a nu ne recunoaste drept fii ai Tatalui.

Atottiitorul. Puterea nemasurata a lui Dumnezeu, prin care a creat lumea, se manifesta împreuna cu grija ori pronia/providenta lui. Este o noua dovada a faptului ca Dumnezeu este Tata iubitor. Nimic nu ar putea exista daca Dumnezeu nu ar sustine lumea si viata. El este pretutindeni prezent, cu puterea lucrarii sale (energia sa), astfel încât "în el traim si ne miscam si suntem" (Faptele apostolilor, 17,28). Faptul ca existam este miracolul zilnic, cu care ne-am obisnuit pâna într-atât, încât nu-l mai percepem ca miracol. Dar daca suntem, este pentru mila Atottiitorului.

Facatorul cerului si al pamântului, al tuturor celor vazute si nevazute. Expresia, referindu-se la prima revelatie divina, facerea lumii (Dumnezeu se descopera pe sine, prin chiar crearea lucrurilor, ca fiind cel de la care vine viata), evoca limbajul primului verset al Scripturii. Numai ca "cerul si pamântul" nu se refera aici la planeta noastra si la cerul înstelat, universul material. Termenii "cerul si pamântul" au aici functie metaforica, explicitata prin asocierea cu termenii "vazut si nevazut". Astfel, "pamântul" se refera la "cele vazute", la întregul univers material, iar "cerul" la "cele nevazute", la universul spiritual al îngerilor.

Marturisim asadar, în primul rând, faptul ca nu credem sa existe ceva în afara puterii lui Dumnezeu sau care sa fi primit existenta altfel decât prin actiunea lui creatoare.

În al doilea rând, marturisim ca universul vazut si nevazut nu este vesnic, ci creat de Dumnezeu în timp, potrivit iubirii (amprenta Tatalui), întelepciunii (amprenta Fiului) si puterii sale (amprenta Duhului Sfânt).

În al treilea rând, marturisim ca lumea nu este simplu vazuta, cum cred materialistii (în acest caz, spiritul nu ar exista), si nici simplu nevazuta, cum cred spiritualistii (în acest caz, materia ar fi o iluzie), ci deopotriva nevazuta si vazuta, în complexitatea unitatii sale.

În al patrulea rând, tragem de aici concluzia ca omul, care este de asemenea complex în alcatuirea sa unitara (suflet si trup), nu poate trai nici doar în planul trupesc, nici doar în planul spiritual. De altfel, faptul ca Dumnezeu însusi a asumat trupul nostru, fiinta umana, arata ca le putem trai trupeste pe cele duhovnicesti si duhovniceste pe cele trupesti. Este motivul pentru care parintii Bisericii vad în crestinismul ortodox restituirea firescului si a întregimii vietii.

preot dr. Doru Costache